Întâlnirea Plahatniuc/Dodon/Plahatniuc, adică,  Filip/Dodon/Candu, era una previzibilă, necesară şi… ridicolă.  Previzibilă, pentru că nu poţi înota în acelaşi acvariu politic, destul de limitat, fără să te ciocneşti „bot în bot”, sau în cazul nostru – „fund în fund”. Necesară, pentru că unul din cei trei dă dovadă de prea multă energie debordantă, pe toate tărâmurile colindate – de la Teheran la Bruxelles, fără să aibă anumite limite convenite. Ridicolă, pentru că „perdeaua de fum”, adică declaraţiile de după întrevedere, nu e în stare să ascundă adevăratul scop al întâlnirii: să traseze acele limite publice, acea „linie roşie”, peste care alesul cu 27% din populaţia cu dreptul la vot preşedinte, să rămână în ţarcul lui de 27% de putere.  

„Ministerul adevărului”, adică presa afiliată guvernării, ne-a (des)informat  prin mai multe comunicate de presă, precum că cei trei nu au depăşit divergenţele şi fiecare a rămas unde a şi fost. Traducerea acestei fraze ar însemna, de fapt, că Filip şi Candu i-au repetat lui Dodon celebra frază a lui Carlos Fuentes: „pentru prieteni – bunăvoinţă, pentru duşmani – legislaţie”.  Iar legislaţia se află în mâinile Parlamentului, la nevoie intervine şi Curtea Constituţională cu interpretări.  Şi chiar dacă Igor Nikolaevici, după vizita în Iran, nu a visat ca următorul jurământ să-l depună cu mâna pe Coran,  Curtea, în virtutea competenţelor sale,  poate să-l impună.  Ce-i drept, ar mai fi o condiţie obligatorie – circumcizia, fie politică, fie fiziologică.

După întrevedere, fiecare a rămas cu mioriţa lui. Candu şi Filip: „instituţiile statului trebuie să colaboreze”. Dodon: „uniunea euroasiatică, republică prezidenţială şi alegeri parlamentare anticipate”.  Diferenţa e că Dodon, îşi paşte mioriţa pe imaşul (câmpul legislativ) administrat de ceilalţi doi,  iar soarta ciobanului moldovean din balada respectivă a depins până la urmă de „cel ungurean şi de cel vrâncean”, în cazul nostru – de cel de la executiv şi de cel de la legislativ.  Sau de cel care-i mânuieşte. A propos, Filip i-a şi spus-o tranşant: „NOI suntem cei care reprezentăm astăzi  INSTITUŢIILE STATULUI (adică – popa şi ghilotina)  şi NU trebuie să le reprezentăm prin prisma partidelor din care venim”.

Ce denotă, de fapt, acest joc, acest spectacol de IMITARE a divergenţelor? O imitare a divergenţelor. Pentru că, în cazul în care Dodon ar fi vrut să i se lărgească ţarcul de 27%, ar fi venit cu alte iniţiative, decât cele, pe care şi el le ştie moarte de la naştere. Cu iniţiative sociale populiste, bunăoară – salariul minim de 10 000 lei, pensii de 5000 lei etc. Nu contează cât de realiste sunt, de-a lungul anilor am văzut multe iniţiative şi promisiuni din domeniul fantasticului. Însă, ar fi arătat că răul e în Parlament şi Guvern. Că el vrea. Acum, însă, singurul lucru pe care îl spune Dodon  - este că vrea oleacă mai multă putere (nu şi răspundere!). Şi, din motivele enumerate, nu-l credem.

Sandu Spinu

Distribuie:
Scrie un comentariu Adaugă la favorite

Оставить комментарий


Nu sunt comentarii